Obișnuiesc să-mi notez gândurile interesante atunci când citesc o carte. Mai ales când este vorba de istorie. Sunt detalii asupra cărora merită să revii pentru a studia trecutul, a înțelege prezentul. În această vară am lecturat cu plăcere cartea Apel către lichele, scrisă de Gabriel Liiceanu. Acesta face o comparație care ne privește în multe aspecte. Este vorba de comparația nazismului și comunismului.
Ne întrebăm de ce trăim prost, de ce avem atâtea lichele, de ce lucrurile și mentalitatea se schimbă atât de greu. Răspunsul îl găsim în trecutul nostru, comunist. „Fostele țări comuniste trebuie să reînvețe mersul cu picioarele zdrobite”, scrie Liiceanu:
Gândurile lui G. Liiceanu, pe lung:
„A compara doi campioni ai crimelor contra omenirii, pe Hitler și Stalin, și a încerca să spui că unul era mai mic sau mai bun decât celălalt nu are într-adevăr niciun sens. Iar un asemenea tip de comparație – între doi criminali de anvergură – ne împiedică să facem singura și adevărata comparație care trebuie făcută: între două monstruozități istorice, între dictatura nazistă și totalitarismul comunist. Între aceastea două există într-adevăr o diferență esențială pe care, preocupați cum suntem să echivalăm sau să comparam ororile săvârșite de Hitler și Stalin, o pierdem mereu din vedere: nazismul nu și-a propus în mod explicit să distrugă celula societății care este proprietatea privată, comunismul și-a propus asta și a făcut-o.
Puse alături, nazismul și comunismul se întâlnesc până la indistincție în planul infinit al crimei și al agresiunii ființei umane, dar ele nu se întâlnesc și nu se confundă în distrugerea resorturilor ultime ale societății. Odată nazismul lichidat, societatea a continuat să funcționeze în cadrul unui mod de producție care rămăsese intact și a cărui eficacitate fusese verificată de o îndelungată experiență a omenirii. Creierul societății germane fusese atins, dar trupul ei rămăsese întreg.
Ieșită din nazism, Germania s-a văzut confruntată cu o traumă morală și psihică din care nici azi nu și-a revenit pe deplin. Dar, în mod paradoxal, pentru o țară pustiită de război, ea s-a recuperat economic relativ ușor, ajungând până la urmă cea mai prosperă țară din Europa. Și aceasta pentru că structurile firești ale economiei, precum și reflexul lor în plan social, rămăseseră intacte: nazismul nu distruge proprietatea privată pe care se înaltă vigoarea unei economii, nici tipul întreprinzătorului (agricol sau industrial), care își extrtage mobilurile activității sale tocmai din această proprietate. Și, dinpotrivă, pentru că a distrus coloana vertebrală a societății, comunismul a lăsat în urma lui nu numai țări traumatizate psihic și moral, ci pustiite economic și anihilate în resorturile ultime ale existenței lor. Aceste țări se află acum în situația unui organism care trebuie să-și reinventeze celulele și țesuturile. Aceste țări trebuie să reînvețe mersul cu picioarele zdrobite (publicat în revista 22, 1992)”.
Dacă vă interesează informațiile despre media și doriți să urmăriți activitatea de pe acest blog, vă invit să dați LIKE paginii de facebook.